CUVÂNT DE SUFLET

 

Ce sunt zilele omului pe faţa Pământului? Un şir lung, cât o viaţă, de suişuri şi coborâşuri. Căutări nesfârşite, visări, speranţe, împliniri, nostalgii, reuşite sau dimpotrivă, lacrimi revărsate-n amar. Prin anii grei înmuguresc pe rând florile înmiresmate ale vrerilor lăuntrice, pentru ca tot ele să se topească apoi în uitarea altora de după noi. Ne luăm zborul către nemărginire, avântându-ne sus, tot mai sus, urmărind permanent sensul echilibrului şi năzuind spre Infinit. Unii ajung mai devreme, alţii mai târziu, iar alţii, niciodată. Scepticii se tot întreabă: Ce căutăm de fapt pe aici? De unde venim şi încotro ne ducem? Teoretic vorbind, cu toate realizările ştiinţei pe care le avem astăzi la dispoziţie, încă nu putem da un răspuns cât de cât mulţumitor la ceea ce ne frământă. Totuşi, existenţa noastră efemeră este definită în trei perioade distincte: trecut, prezent şi viitor care, la rândul lor, au un numitor comun: Eterna şi Marea Iubire a Celui de Sus. Cât vieţuim în astă lume, nimic nu e de neatins. Chiar şi mântuirea este posibilă; trebuie doar să luptăm, să credem şi să nădăjduim cu întreaga fiinţă. Dar dacă n-avem Iubire, suntem zero absolut.

În sfârşit, ce mai este viaţa omului? Un dat de la Dumnezeu, cum zice românaşul neaoş de pe la ţară în filozofia lui, cu palmele bătătorite de coada sapei şi cu obrazul copt de măritul Soare. Cari, într-o clipită de şedere acolo pe glia ce-o are de la moşu' lui, îşi ostoieşte arşiţa gâtlejului din adâncul puţului şi muşcă cu nesaţ dintr-un codru de pită pe care-l găseşte mai dulce ca mierea. Şi el nu ştie altceva pe lume decât numa' atâtica: muncă, muncă şi iar muncă. Pentru el şi-ai lui. Pentru nevasta şi copilaşii lui. Să aibă, să nu ducă lipsă. Că rău îi când n-ai ce-aşterne pe masă, feri-te-ar sfântu'! Aşa a prins el de la 'naintaşi de când se ştie: Sfânta Pâinică cea de toate zilele se câştigă cu broboanele frunţii, de cum cântă cucurigu' şi până când mândra Lună îi arată că trebuie să încheie socotelile cu ziua ce-a fost şi să meargă olecuţă la hodină. Nu de alta, da' mâne, tre' s-o ia de la capăt iară.  

Tot astfel am pornit şi noi pe drumul vieţii. Noi, cei care astăzi încercăm să vă dăruim din puţinul nostru prin intermediul acestor umile rânduri, o părticică a sufletului ce poartă-n el feeria unei eterne sclipiri. Este LUMINIŢA - raza cugetării răsăritului de murmur, cufundat în bolta versului omenesc încătuşat de neputinţă. Sfântă binecuvântare, dor şi alean, melancolie şi extaz, patemi... Un singur gând: LUMINIŢA ! Un picur de astru mister, de eu încătuşat în vrerile altora care nu vor bănui vreodată cum e să visezi, să doreşti şi să ai totul, într-un perpetuu preludiu celest de suav giuvaer al miresmelor tăceri de taină. De-ar putea cerul să picure o strună de liră în pustiul de acum, poate s-ar mai risipi searbădul nisip zdruncinat de-al amintirilor ghirlande. Nespusele cuvinte ne-au deschis fereastra spre veşnicia armoniei cea mult nepieritoare.   

Colindăm ţara în lung şi-n lat, dar inima ne-a rămas ţintuită pe acele meleaguri. Suntem hărăziţi parcă să ducem cu noi dulcele fior al depărtărilor suspine. O cană cu apă dacă o bem pe unde ne poartă Domnul paşii, nu ne rabdă dorul şi spunem: Tot mai bună era apa de la Luminiţa!

Până la momentul venirii noastre în luna lui Undrea din 1998, aici nu a mai locuit o familie de preot de aproximativ 10 ani. În toată această perioadă, localitatea a fost filială a parohiei Făgăraşul Nou. Prin urmare, preotul (care mai deservea şi satele de prin jur - Calfa, Meşteru şi Măgurele) venea o dată pe lună să săvârşească în biserică Sfânta Liturghie, aceasta în afară de cazurile când era solicitat pentru oficierea diferitelor servicii religioase ivite pe parcurs.

Bucuria sătenilor nu a cunoscut margini când au aflat că le va sosi în sfârşit un preot şi ca vor avea şi ei de azi înainte slujbă în fiecare duminică şi zi de sărbătoare. Nu mai vorbim de bătrânii cărora le-a venit inima la loc, ştiind că vor putea apela oricând pentru o spovedanie şi împărtăşanie atât de necesare la vârsta lor. Unii n-au crezut până când nu ne-au văzut stabiliţi concret acolo.  

Casa parohială fusese la un moment dat chiar transformată în grajd, după spusele sătenilor; pe scurt, nu se putea sălăşlui într-însa. Dar inimile românilor nu ne-au lăsat de izbelişte; un grup de femei săritoare au pus mână de la mână şi au făcut clacă, astfel că în câteva zile au reuşit să dea o mână de var proaspăt în cele două odăiţe şi să înteţească focul în sobiţa de pământ cu plită şi cuptoraş din polată. Asemenea, câţiva bărbaţi vrednici au adus de la pădure pentru părintele vreo trei căruţe pline vârf cu trunchiuri zdravene de salcâm, să avem ce pune pe foc peste iarnă. Apoi, întreg satul ne-a umplut cămara cu de toate: lapte, brânză, carne, ouă, fasole, cartofi, mălai, făină şi conserve de zarzavaturi. Ce mai, tot ce-i trebuie omului la casă nouă!  

Am vieţuit aici aproape trei ani, până în vara lui 2001. O perioadă scurtă, dar încărcată de evenimente frumoase petrecute în mijlocul acestor oameni minunaţi, de care vom aminti la momentul potrivit. Nu ne-a fost deloc uşor să plecăm, dar a trebuit s-o facem; co-autoarea lucrării efectua zilnic naveta pe jos aproape 6 km. la liceul din Topolog unde preda, fetiţa noastră trebuia dată la grădiniţa şi, în plus, o mai aşteptam şi pe mezină să vină pe lume.

Acum, după zece ani de la despărţirea trupească de satul nostru drag, ne întoarcem sufleteşte cu emoţie şi admiraţie pentru cei cărora le-am fost pentru puţin, ce-i drept, îndrumători spirituali şi care ne-au primit în mijlocul lor, întinzându-ne cu atâta bucurie o mână de ajutor la nevoie. Fără ei, nu am fi în prezent ceea ce suntem. Lucrarea de faţă s-a născut dintr-o datorie morală ce-o purtăm în inimi faţă de satul Luminiţa, judeţul Tulcea. Locuri şi oameni…

Respect şi plecăciunea frunţii înaintea voastră, dragii noştri !   

 


Cuvântul Dl. Prof Univ. Dr. Vasile Torică - directorul tehnic al Centrului Regional Meteorologic Dobrogea din Constanţa, la apariţia volumului monografic "Satul Luminiţa, jud. Tulcea - ieri şi azi", aparţinând autorilor Jenica Sava şi Bogdan Dumitrel Sava, Editura Europolis, Constanţa. 2011:

« În urma unei intense activităţi de documentare în centrul căreia se evidenţiază pasiunea pentru redescoperirea locurilor absolut mirifice din spaţiul nord-dobrogean, lucrarea Satul Luminiţa, jud. Tulcea - ieri si azi aparţinând soţilor Jenica şi Bogdan Dumitrel Sava, reprezintă o contribuţie deosebită pentru conturarea monografiilor regionale din ţara noastră.

Îmbinând armonios bogatul material bibliografic studiat cu observaţiile riguroase din teren desfăşurate pe mai multe etape, ea încearcă să surprindă din punct de vedere analitic, sintetic şi obiectiv problematica dinamicii arealului, tratând echilibrat diferite domenii de cercetare cum sunt factorii naturali, cei de ordin social, economic, istoric şi cultural, utilizându-se pentru aceasta metode de lucru eficiente ca analiza şi sinteza datelor, oferindu-se permanent posibilitatea unei comparări.

Diferitele conjuncturi în care a fost surprins de-a lungul curgerii timpului, ne arată că satul Luminiţa a izbutit să-şi păstreze filonul autentic românesc cât mai nealterat cu putinţă, în condiţiile în care constituia parte integrantă a unei Dobroge măcinată de felurite conflicte militare la nivel european ce s-au extins pe mai multe sute de ani şi care au făcut din ea, putem spune, teatrul de luptă al mai multor popoare, doritoare în a-şi lăsa fiecare pecetea definitorie în istoria, cultura şi tradiţia sa.

Succesul menţinerii unităţii şi identităţii naţionale se regăseşte astăzi în populaţia satului 100% românească de religie creştin ortodoxă, păstrătoare a unei moşteniri spirituale cu valoare de tezaur, reliefată printre altele, de extraordinarele colinde de Crăciun, ce continuă, în ciuda globalizării, să aibă farmecul lor special.

Pentru un spaţiu geografic de întindere redusă cum este cel al localităţii asupra căreia autorii s-au orientat în studiul lor, se remarcă totuşi în mod surprinzător o mare bogăţie şi diversitate a informaţiilor prezentate şi argumentate ştiinţific, la care se adaugă şi susţinerea unui material fotografic complex.

În paralel, s-a avut permanent în vedere captivarea unui cerc cât mai larg de cititori, prin introducerea în text a regionalismelor expuse deosebit de logic şi coerent, menite să atragă atenţia, conducând în acelaşi timp şi spre o plăcere a lecturii.

Autorii sunt recunoscători prin aceste rânduri locuitorilor micii aşezări dobrogene cu nume parcă predestinat, care le-au fost alături într-o anumită perioadă a vieţii şi de care îşi amintesc neîncetat cu emoţie în glas. »

 
 
 

Colinde speciale de Crăciun

Colindatul ca datină şi obicei, dăinuieşte în intreaga istorie a satului, dar parcă de fiecare dată este mai actual, mai încărcat de emoţie sufletească, datorită prezenţei colindătorilor care poartă cu dânşii adierea sfântă a Duhului lui Dumnezeu, mult aproapiată de inimile poporenilor.

            Mărturisim  fără  nici  cea  mai  mică umbră de îndoială, că subiectul ne trezeşte de fiecare dată în suflete nostalgia care ne-a legat atât de mult de ţinutul acesta românesc rătăcit printre dealurile Topologului. Ne-amintim şi azi (cum am putea uita vreodată?) de momentul când portiţa micii case parohiale se deschidea larg, iar cetele de juni (cu trimitere clară spre sorgintea ardelenească), toţi unul şi unul, cu vocile rumenite în arşiţa holdelor şi cu călcătura apăsată, pregătiţi în orice clipită să înfrunte viaţa, intrau voioşi în ogradă, pentru a lua binecuvântarea. Cei mai mari de vârstă, care au făcut armata dar nu s-au pornit la însurătoare, îi încadrau din lateral pe cei mai tineri, cărora abia le-a mijit mustăcioara. Aşa s-a mostenit aici din moşi-strămoşi: prima casa colindată din sat este cea a preotului. Peste acest  tipic nu se trece nici în ruptul capului.

             La auzul colindei spusă de treizeci de glasuri haiduceşti şi care ne fulgerau instantaneu întreaga fiinţă, lacrimile porneau să curgă şiroaie şi lumea întreagă parcă se-nvârtea ireal într-o perpetuă armonie. Totul decurgea de la sine, cu un firesc aparte şi într-un mod atât de personal, că ne-au dezarmat complet. Sentimentul nu se poate descrie în cuvinte...

           Deşi oamenii aştia n-au habar de armonii muzicale sau noţiuni de contratimp, arta lor vocală trezeşte în sufletele cunoscătorilor de folclor şi nu numai, dorinţa aprigă de a face tot ceea ce este omeneşte posibil pentru ca astfel de comori să nu se piardă. Cântarea brută omofonă şi vocile aparent necizelate răsună aici de-o maniera inconfundabilă, menită să facă deliciul ascultătorilor. Plata este un detaliu care chiar nu mai contează pentru familia preotului; oricum, îţi dai şi cămaşa de pe tine - cum se zice.

Apoi, pe rând, toate gospodăriile sunt urate cu nădejde şi cu inimă largă, ca să le meargă bine tot anul ce va să fie. Lumea se-nveseleşte, gospodinele dau în brânci să iasă treaba bine şi să nu se facă de ruşine, plăcintele sfârâie pe vatra încinsă, potopul de nuci şi mere curge de-a valma, iar gospodarii toarnă voinicilor în pahare cu simţ de răspundere coapta care e musai să-şi facă datoria pe timp de ger năpraznic. Asta aşa, ca să li se deschidă gurile şi să aibă putere să cânte mai cu foc.

În tot acest timp, privirile oacheşe ale frumoaselor fete caută necontenit alesul şi pieptul li se împle de dor, iar bătrânii stau în pragul casei sprijiniţi în toiag, amintindu-şi de vremurile când flăcăiau şi ei încercând să fure inimile mândrelor. În ochii lor se mai întrezăreşte din când în când câte-o dulce licărire...

La ieşirea din ogradă, gazda dă tinerilor câte un bănuţ, c-aşa-i datina străbună şi se urează reciproc La mulţi ani !, Sănătate şi noroc !, cu promisiunea revenirii negreşite în anul viitor. Se bate apoi zdravăn palma cu fiecare-n parte şi, din strânsoarea mâinii, îţi dai seama că flăcăii sfarmă piatră, nu alta !

Din păcate, nu există un costum popular păstrat pentru această ocazie. Tinerii sunt îmbrăcaţi cu cojocele din blană de oaie, pantaloni negri şi ghete, pe cap purtând căciuli păcurăreşti (apartenenţa necontenită la oierit).

După cum spun bătrânii, colindele speciale aduse în sat acum mai bine de 100 de ani de prin regiunea Peceneaga - Turcoaia, au fost iniţial 24 la număr. Deoarece nimeni nu a cules de-a lungul timpului această bogaţie folcloristică de odinioară, astăzi nu se mai păstrează decât 11.

Însă, durerea cea mare abia acum vine; am stat de vorbă cu câţiva membri din ceata de colindători actuală (care şi ea e pe cale să se destrame, din cauză că cei vechi sunt acum oameni în toată firea aşezaţi la casele lor, cu responsabilităţi şi obligaţiuni aferente), care ne-au adus la cunoştinţă faptul că pe tinerii, puţini la număr care mai sunt azi în sat, nu-i prea mai interesează preluarea şi transmiterea mai departe a colindelor autohtone, pe motiv că alte preocupări le sunt acum mai de folos şi că, între timp, vremurile s-au schimbat - spun ei...

Deci, iată cum încet-încet, cu paşi mărunţi dar siguri, ajungem să ne pierdem identitatea, riscând să fim luaţi pe sus de vântul schimbării ca ciulinii stepei şi purtaţi fără o ţintă anume încoace şi încolo. Aceasta, spre deliciul străinătăţii şi a celor ce trudesc din răsputeri să ne termine propriu-zis ca naţiune de pe faţa Pământului. Ei nu au şi nu au avut vreodată bogaţia noastră spirituală, de aceea caută cu disperare să distrugă din temelii o civilizaţie sănătoasă şi o cultură veche de milenii, cum este cea românească.

Ne putem oare trezi, sau deja dormim somnul cel de veci ?

LUMINIŢA, REAPRINDE-ŢI FLACĂRA VEŞNICIEI !!!

Grupul de colindători, alcătuit din două cete, pe care l-am găsit pe perioada şederii noastre în această parohie, era alcătuit din :

 

Ceata I

Ceata a-II-a

Amza Cristian

Manea Iulian

Berbec Marian

Manea Mirel

Berbec Viorel

Matei Dumitru

Cava C. George

Mihai Adrian

Cava Ilie

Mirică George

Cava M. George

Mirică Marian

Duşa Dumitru

Moldoveanu Cristian

Duşa Florentin

Moldoveanu Daniel

Duşa Solomon

Moldoveanu Gheorghe

Fătu Gabriel

Moldoveanu C. Ion

Foltea P. Aurel

Moldoveanu Ghe. Ion

Foltea George

Moldoveanu C. Silviu

Foltea T.George

Moldoveanu C. Viorel

Manea Adrian

Oancea George

Manea N. Aurel

Oancea Ion

 

N-am uitat nici cetele de copii care, întruniţi în număr de 3-4, cu glăscioarele lor necoapte dar cristaline, trec pe la uşa fiecărui gospodar din sat anunţând apropiata Naştere a Domnului. Repertoriul de colinde este variat, plecând de la străvechile şi cunoscutele "Steaua sus răsare", "O, ce veste minunată !", sau "Astăzi s-a născut Hristos", pentru care fiecare primeşte la sfârşit darurile tradiţionale: nuci, mere, covrigi, bomboane şi câte un bănuţ din partea gazdei, ele simbolizând de fapt bunătatea oamenilor şi dorinţa lor de mai bine, dar şi dragostea împărtăşită acestor tinere vlăstare. Lor şi numai lor le este dat să meargă cu "Sorcova", "Capra" şi "Pluguşorul", iar obiceiul "Semănatului" din prima zi a Anului Nou tot ei îl aduc cu belşug la casele din sat. De aceea Mântuitorul Hristos zice: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor (Mat. 19, 14).

Prezentăm cele 11 colinde speciale care se cântă la Luminiţa în Ajunul Crăciunului, în forma lor autentică actuală.

COLIND DE FLĂCĂU (1)

 

La stâlpşori de grajduri

Stă murgu' legatu,

Legat, ferecat.

Stăpân bun ce-aveară

Stăpân pe cutare,

La murgu' mergea.

Pe spate-l băteară,

Din gură-i grăiară:

- Rozi, murgule, rozi,

Rozi de mi te-ngraşă

Şi fă spata lată

Şi comiţa vată

Şi copita gheată,

Că ţi-am pus de gându

Ca să mi te vând

Pe mult, pe puţinu,

Pe butoi cu vinu,

Pe carii cu grâu,

Pe postav de-l bunu

Cu vinu', cu grâu'

Nunta să-mi ridic.

Cu postav de-l bunu',

Nunta să-mi îmbracu,

Nunta şi nuntaşii

Şi toţi megeiaşii.

Cal bun ce-i grăise:

- Stăpâne, stăpâne,

Lesne-i de-a mă vinde,

Dar adu-ţi aminte

Noi când ne bătură

Cu Turcii, cu Vrâncii,

Peste Marea Neagră

Turcii ne bătură,

Vrâncii ne-nvrânciră,

În mare ne băgară,

Toţi cincizeci de cai.

Toţi cai învăţaţiu

Şi cai lăudaţiu,

Toţi s-au înecat.

Eu ne-învăţatu' şi nelăudatu',

Voinic am înotat

Şi la mal te-am datu,

Dar sunt vinovatu.

La mijloc de mare,

M-am întâmpinatu,

M-am împiedicatu

De-o creangă, de-o mreangă,

Poala ţi-am udat-o,

Poala la gaftoane,

Vârf la iatagane.

Voinic am înotatu

Şi la mal te-am datu,

Cu-o boare de vânt,

Toate le-aţi ghicitu.

Cu-o boare de Soare,  

Toate le-aţi uscat.

La stâlpşori de grajduri

Stă murgu' legatu,

Legat, ferecat.

Stăpân bun ce-aveară,

Stăpân pe cutare,

La murgu' mergea.

Pe spate-l băteară,

Din gură-i grăiară:

- Rozi, murgule, rozi

Rozi de mi te-ngraşă

Şi fă spata lată

Şi comiţa vată

Şi copita gheată,

Că n-am să te vându

Şi te-am jecuit

Şi te-am ispititu.

Cal bun ce-i grăise:

- Stăpâne, stăpâne,

Lesne-i de-a mă vinde,

Dar adu-ţi aminte

An la Bobotează

Stă preoţi, botează,

Lumea-ncreştinează,

Pe gheaţă râşneaţă.

Toţi cincizeci de caiu,

Toţi caii hărăniţiu

Şi cai potcoviţi.

Eu nehărănitu' şi nepotcovitu'

Din urm-am silit,

‛Nainte-am ieşitu,

Fală ţi-am făcutu,

Fală ţie, mie,

Ţie de domn bunu,

Mie de cal bunu.

Cutare frate-al nostru,

Fie sănătosu.

Bună-i sănătatea,

Bună-i decât toate.

 

COLIND DE FLĂCĂU (2)

 

Zboară, zboară pe lângă cer,

Lerului Doamne,

Zboar-un cârd de porumbei.

Dar nu-i cârd de porumbei,

Ci-i un şuvoi de mari boieri.

‛Naintea şuvoiului,

Zboară-un porumbel rotat.

Dar nu-i porumbel rotat,

Ci e cutare-ncălicat.

Pe-un cal negru pintenog

Cu şeaua-i de ‛cea turcească,

Cu frâul cu năsturei,

Cu biciul cu ţurturei.

Cal bun strânse şi-unde-l frânse,

Cal bun sare şi-mi tresare.

Cal bun sare în câmp pârlit,

Câmp pârlit a otăvit.

Mari boieri când ne-ajungeau,

Care cum când ne-ajungeau,

Dupe cai descălicau.

Care cum descălicau,

Căişorii şi-i păşteau.

Care cum că şi-i păşteau,

Tot mie că-mi mulţumeau.

Tot mie, părinţilor,

Şi de bine şi de rău,

Dar mai mult lui Dumnezeu.

Nici acolea nu şedeau,

Ei pe cai încălicau.

Cal bun strânse şi-unde-l frânse,

Cal bun sare şi-mi tresare.

Cal bun sare piatra seacă,

Piatra seacă-n patru crapă,

Patru izvoare izvorăsc.

Marii boieri când ne-ajungeau,

Care cum că ne-ajungeau,

Dupe cai descălicau.

Care cum descălicau,

Căişorii-şi adăpau.

Caii cum şi-i adăpau,

Tot mie că-mi mulţumeau.

Tot mie, părinţiloru

Şi de bine şi de rău,

Dar mai mult lui Dumnezeu.

Nici acolea nu şedeau,

Ei pe cai încălicau.

Care cum încălicau,

Cruce cu dreapta-şi făceau.

Cal bun strânse şi-unde-l frânse,

Cal bun sare şi-mi tresare.

Cal bun sare-n crâng uscat,

Crâng uscat frunza i-a dat.

Marii boieri când ne-ajungeau,

Care cum că ne-ajungeau,

Dupe cai descălicau.

Care cum descălicau,

Căişorii şi-i umbreau.

Care cum că şi-i umbreau,

Tot mie că-mi mulţumeau.

Tot mie, părinţiloru

Şi de bine şi de rău,

Dar mai mult lui Dumnezeu.

Nici acolea nu şedeau,

Ei pe cai încălecau.

Care cum încălecau,

Cruce cu dreapta-şi făceau.

Cal bun strânse şi-unde-l frânse,

Cal bun sare şi-mi tresare.

Cal bun sare-n pod de-alamă,

Pod de-alamă zărnăia,

Zărnăia şi hăiua.

Hăuitul se ducea,

Tot prin văi şi prin văpăi,

Pân' la mama lu' cutare.

Mama de veste prinsese,

Şi ‛nainte că-mi ieşea,   

C-un colac de grâu curat,

C-un clondir plin de rachiu.

- Din colac parte le fac,

Din clondir, numescu-lui,

Mulţumesc lui Dumnezeu,

Văzui fiu din trupul meu.

Dar şi cutare frate-al nost'

El să fie sănătosu,

Că mai bună-i sănătatea.

 

COLIND DE PRUNC

 

Sub aripa ceriuluiu,

Gura Ghiulghiumezului,

Oru'mi dai lerui Doamne,

Ce-ai născut Doamne-ai crescut.

Crescut-ai de-un chiparosu,

Chiparos miros frumos.

La creanga de chiparos,

Jos la verdele pământ,

Este-un leagăn de argint.

Lângă leagăn cine şade?

Şade cutare Făt-Frumos

Şi-l leagănă pe Hristos.

Leagănă şi şoşoieşte

Şi din gură-aşa-i grăieşte:

- Fost-ai Doamne să te-ntreb

Şi-acuma întrebatu-te-aş

Eu cu dreptu' spune-v-aş

Când îi capul veaculuiu,

Sfârşitu' Pământului,

Cucerirea miruluiu,

Mirului şi-a grâuluiu.

Şi-atunci Dumnezeu grăi:

- Ce stătuşi de mă-ntrebaşi?

Eu cu dreptul spune-v-aşu

Când îi capul veaculuiu

Sfârşitu' Pământului.

Cucerirea miruluiu,

Mirului şi-a grâului,

Când va bate fiu pe tată.

Fiică-sa pe maică-sa,

Fină-sa pe naşă-sa,

Fină'su pe naşă'su,

Cei mai mici, pe cei mai mari.

Şi-atunci capu' veaculuiu,

Sfârşitu' Pământului,

Dar şi cutare frate-al nost'

El să fie sănătos,

Că-i mai bună decât toate.

 

COLINDUL LEULUI PENTRU FATĂ ŞI BĂIAT

 

Doi lei, Lerului Doamne,

Dar şi cutare frate-al nostru,

Mai bun cal ce-şi hărănea.

Mai bun cal, mai bun ogaru

Şi-un şoimel de vineţel.

Fuse-o joi de sărbătoare,

Sărbătoare nu prea mare.

Scoate calu' jucătoru'

Jucă ziua, toată ziua.

Zi de vară până-n seară,

Când fu' Soare la sfinţeală.

Aproape de cina mare,

Când ochi negri-şi de-arunca,

Pe marginea drumuluiu,

Sub un măr mare-nflorit.

Zări leul de-adormitu,

De-adormit şi de-a robit.

De-adormit cu faţa-n susu,

Să-l săgete nu se-ncrede.

Să-l împuşte se vor duce,

El având de-un tabacher.

Tabachera-i cu tabacu'

Ce-o purta la sân cu drag.

Băga-şi mâna-n sân la piele,

Scoase-un fir de tabacher.

Tabachera-şi descuiară,

Tabac în deşte lua.

La nas murgului dădeară,

Murg din greu că necheza.

Pân' pe leu mi-l deşteptară,

Prinse leul de-a fugea.

Ogar galben de-al goneară

Şi şoimelu' de-a proptea.

El pe cal încălicară,

Dupe leu mi se lua.

Cu leul se-alăturară,

Din zgârbace-l zgârbăcea.

Din toiage-l toiegeară,

Din baltage-l băltăgea.

Pân' pe leu mi-l doborară,

Dupe cal descălica

Şi pe leu că mi-l legară,

Scurt mai scurt că mi-l lega.

De sfârcul zgârbaciuluiu,

De cordiţa arcului.

De ciolpina murguluiu,

El pe cal încălica.

Cruce cu dreapta-şi făceară,

Cărăruia-şi de-apuca.

Cărăruia printre munţiu

Care-şi duce la părinţi.

El având de-o sor' mai mică,

Sor' mai mică, pe cutare.

Ce stătea pe prispă-afară,

De departe mi-l zărea.

Iute-n casă mi-alergară

Şi din gură aşa-i grăia:

- Ia ieşi maică, ia ieşi taică,

Ia ieşi maică tu de vezi.

Ce-ai scăldat, ce-ai înfăşatu,

Ce-ai purtat la sân cu drag.

Bine-şi vorba nu sfârşeşte,

Iată cutare că soseşte.

Sora poarta-i descuiară,

Cutare-n curte că intra.

Dupe cal descălicară

Şi pe leu mi-l dezlega.

De ciolpina murguluiu,

De cordiţa arcului.

De sfârcul zgârbaciuluiu,

Sora calul îl lua.

Şi în grajd că mi-l băgară,

Dar mâncare ce-i dădea?

Făcui flori de sărbătoriu,

Puse de două surori.

Dar şi cutare frate-al nostru,

El să fie sănătos.

VARĂ DE-ASTĂ VARĂ

(Colind pentru fată mică)

 

Vară de-astă vară

Cutare frumoasă

Lucrul ce-ai lucrat?

Grădiniţă fată

Dac-ai semănatu

Flori de toate, flori ;

Mai mult busuiocu

Decât siminocu

Peştele de mare

Rău că se-nvăţară

Cum seara-nserează.

Din mare că-mi iese,

În grădiniţă-mi sare,

Florile le paşte.

Nu mi-e că le paşte,

Mai mult le târăşte

Şi le tăvăleşte.

Cutare frumoasă

De veste prinsese,

La târgşor plecase,

Dar ce-şi târguise?

Fleşiruri, pleşiruri,

De la târg se-ntoarse,

Cutare frumoasă

Lucrul ce-ai lucratu,

Fecioară plescioară,

Grădiniţă întinsă.

Peştele de mare

Rău că se-nvăţară,

Cum seara-nserează.

Din mare că-mi iese,

În grădiniţă-mi sare,

În plasă se-ncurca,

Noduri se făceară

Şi se zvârcoleară

Din gură-i grăia:

- Cutare frumoasă,

Ce stai mă priveştiu

Cum mă zvârcolesc

Şi cum mă trudescu?

Sari tu de mă scapă

Din cărniţa mea,

Nunţi ţi-oi ridicară,

Din oscioarele mele,

Casă-naltă ţi-oi face,

Solzişorii meiu,

Casă-i şindruită,

Căpăţâna mea,

Ciortiţă portiţă,

Jos la grădiniţă

Cutare frumoasă,

Fie sănătoasă,

Bună-i sănătatea,

Bună-i decât toate.

 

LERULUI, LA LINA FÂNTÂNĂ

(Colind pentru fată mijlocie,

cam de 14-17 ani)

 

Lerului, la lina fântână,

La colţ de grădină,

Cutare frumoasă.

Roagă-şi mi se roagă

Vântului de vară,

Cer de primăvară.

Bate-şi vântu'-şi bate

Joi de dimineaţă

Pe rouă, pe ceaţă.

Vânători să-mi iasă,

Şoimii să-i vâneze,

Şoimii crângului.

Fiara codrului

Cerbul mi-l scornise,

În goană mi-l lua.

Pe unde-l goneară

Tot prin văi adânci,

Prin negri cei munţi.

Prin brazde-şi mărunţiu,

Prin linii pornite,

Cerbul se cam trase.

Tot din vreme-n vreme,

Tot din colţ în colţ,

Ca la loc frumos.

Ca la noi acasă,

Cutare frumoasă

Roagă-şi mi se roagă.

De tat'su, de mă-sa,

Pe ea să mi-o lase,

De la pat la prag.

Pe ea mi-o lăsară

De la pat la prag,

Pe uşă se uită.

Departe-l zăreară

Printre vânători,

Pe dragul de-al ei.

Cu mâna-i făceară,

La ea că-mi veneară,

În braţe mi-l lua.

În grădină-l duceară,

Dar ce-i aşterneară,

Lerului fir şi-un calanfir.

Căpătâi ce-i puse

Izmă, busuioc,

Mai mult siminoc.

Cu ce-l înveleară?

Tot cu izmă creaţă,

Să nu-i cadă greaţă.

Până dimineaţă

Şi-unde-l culcuşară

Până de-l adormea.

Şi-unde-l giugiuieară

Până-l deşteptară,

Din gură-i grăia:

- Voinice, voinice,

Ce-ţi trudeşti tu trupul

Şi ţi-l baţi pe murg?

Pentru ochii tăiu,

Ochişorii mei,

Negri-s ca şi-ai tăi.

Negri sprâncenaţiu

Demult lăudaţiu,

Demult căutaţi.

Cutare frumoasă

Fie sănătoasă,

Bună-i sănătatea.

 

COLIND DE FATĂ MARE

(Pentru fetele de măritat)

 

De ce-s Doamne-acest om bunu,

Oi leru'mi dai lerui Doamne  

‛Cest om bun jupân cutare,

Căci mă ia de fată mare,

Fată mare de cutare.

Mi-o ceruse portari mariu,

Portari mari, purtari mai fine.

Mi-o ceruse şi nu vruse,

Iară rupse şi-mi grăise.

Rupse-o ie dintr-o mie

Şi-o rochie de costorie.

Şi-un brâu lat de Ţarigradu

Şi ciorapi de la arabi.

Şi papuci de pe la turciu,

Azi e Sfânta Sărbătoare.

Mâine-i Sfânta Duminică,

Pune-şi faţa la nălbeală,

Buze moi la rumeneală

Şi sprâncene la cerneală.

Mai frumoasă se făceară

Şi în zbor când îmi ieşea,

Portari mari când mi-o vedeară,

Portari mari, purtari mai fine.

Mi-o ceruse şi ea vruse

Şi-ţi mai cere zestre cere

Cere-şi mia oi mioare,

Ies în vară fătătoare.

Şi-ţi mai cere zestre cere,

Cere suta oi cornute

Ies în vară tot mai multe.

Şi-ţi mai cere zestre cere,

Cere-ţi zece de-un berbece,

De-un berbece, de-un cerbece.

Şi-ţi mai cere, zestre cere

Tăuroi şi tauri buniu,

Tauru-i la celărel,

Celărel de-un făgurelu,

Cu uşa-i de păltinel,

Cu stâlpşori de stejărelu.

Şi-ţi mai cere, zestre cere,

Cere-şi vii, cere-şi moşii,

Cere-şi plug cu boi plăvici,

Pogonaşi cu pogoniciu.

Ce staţi fraţi aşa-ntristaţi?

Voi părinţi aşa mâhniţiu?

Ce-am cerut nu v-am luat!

Dar voi cere, nu vă iau

Dar voi fraţi să mai îmi daţi,

Voi părinţi, să-mi dăruiţi

Pe bun murguleţ din grajdu.

Ţesălat şi rafturat.

Cum îi bun de-ncălicatu,

Meargă-şi cal pe lângă-şi cal.

C-aşa-i legea din bătrâni,

Din bătrâni, din oameni buni.

Dar şi cutare de-ochii-şi negri,

Ea să fie sănătoasă.

 

COLIND DE SEARĂ

(Colindul mic al casei)

 

Pe dinaintea ‛cestor curţiu,

Oi leru'mi dai lerului Doamne,

‛Cestor curţi, ‛cestor domneşti,

‛Cestor dalbe vistorele,

Ruptu-mi-s-a, făptu-mi-s-a.

Rău de vii şi-altoi de meriu,

Râu de vicele se scaldă.

Scaldă-şi bunul Dumnezeu,

Se scăldase, se-mbăiese.

Veşmânt alb de-şi primenise,

Cu mult mir se miruise.

Mai de-a rând cu dumnealuiu,

Scaldă-şi bătrânul Crăciun.

Se scăldase, se-mbăiese,

Veşmânt alb de-şi primenise.

Cu mult mir se miruise,

Mai de-a rând cu dumnealor.

Scaldă şi un Sfânt Ionu.

Se scăldase, se-mbăiese.

Veşmânt alb de-şi primenise,

Cu mult mir se miruise.

Mai de-a rând cu dumnealoriu,

Scaldă sfinţii toţi de-a rând.

Se scăldase, se-mbăiese,

Cu mult mir se miruise.

Mai din jos cu dumnealoru,

Scaldă şi acest om bun.

‛Cest om bun, jupânu' cutare

Se scăldase, se-mbăiese.

Veşmânt alb de-şi primenise,

Cu mult mir se miruise.

Pe cele-şi două mălurele,

Plimbă-mi-se de-un blajinu,

De-un blajin de omu' bun

Cu doi telegari vineţiu

Vineţi sunt ca păunelu',

Rotaţi sunt ca porumbelu'.

Dăte-n râu şi se scălda,

Ieşi-n mal şi se-mbrăcară

Primenele, omenele.

Lege-ai lege, se suiară

Şi săltară de zbura,

Cu doi nori se-amesteca.

Jos mai jos când se lăsară,

Jos mai jos la loc frumos.

La scaun de judecată

Unde-şi merge lumea toată

Şi norodul jumătate,

Să stăm noi să judecăm.

Să dăm drepţii la dreptate

Şi strâmbii tot pe-a lor faptă.

Dar şi cutare bun jupanu,

El să fie sănătos.

COLIND DE CASĂ

(Colindul mare al casei)

 

Pe dinaintea ‛cestor curţiu,

Oi leru'mi dai, lerului Doamne,

‛Cestor curţi, ‛cestor domneşti,

‛Cestor dalbe vistorele,

Ce-ai născut Doamne-ai crescut.

Crescut-ai de nouă meriu,

Nouă meri ‛nalţi minunaţi,

De tulpină-s depărtaţiu,

La vârfşori s-amestecaţi.

La vârfşori la nouă meriu,

Le-arde nouă lumânări.

Sus îmi arde, jos îmi pică,

Pică-şi una, pică-şi două.

Picătura cea de-a noua

Unde-şi pică, rău despică.

Rău de vii şi-altoi de meriu,

Râu de vicele se scaldă.

Scaldă-şi bunul Dumnezeu

Se scăldase, se-mbăiese.

Veşmânt alb de-şi primenise,

Cu mult mir se miruise.

Mai de-a rând cu dumnealuiu

Scaldă-şi bătrânul Crăciun.

Se scăldase, se-mbăiese,

Veşmânt alb de-şi primenise.

Cu mult mir se miruise,

Mai de-a rând cu dumnealor.

Scaldă şi un Sfânt Ionu

Se scăldase, se-mbăiese.

Veşmânt alb de-şi primenise,

Cu mult mir se miruise.

Mai de-a rând cu dumnealoru,

Scaldă sfinţii toţi de-a rând.

Se scăldase, se-mbăiese,

Veşmânt alb de-şi primenise.

Cu mult mir se miruise.

Mai din jos cu dumnealoru.

Scaldă şi acest om bun,

‛Cest om bun, jupânul cutare.

Se scăldase, se-mbăiese,

Veşmânt alb de-şi primenise.

Cu mult mir se miruise

Şi-atunci Dumnezeu grăise:

- Dar tu cui te potriveştiu

De te scalzi, de te-mbăiezi.

Ori mie, ori lui Ionu,

Ori bătrânului Crăciun,

Ori sfinţilor toţi de-a rându.

- Nici Ţie, nici lui Ion,

Nici bătrânului Crăciunu,

Nici sfinţilor toţi de-a rând.

Fost-am tânăr şi-am făcutu,

Dat-ai mâna şi-am făcut.

Mai făcui de-un mare bine,

Pusei casa lângă drum.

Mai făcui de-un mare bine,

Pusei masa peste drum.

Mai făcui de-un mare bine,

Puţurele-n timpuri grele.

Mai făcui de-un mare bine,

Pusei cruci pe la respinţi.

Mai făcui de-un mare bine,

Podurele-n locuri grele.

Cu casa-i de lângă drumu,

Încălzit-ai friguroşii.

Cari cum se încălzeau,

Tot mie că-mi mulţumeau.

Tot mie, părinţiloru

Şi de bine şi de rău,

Dar mai mult lui Dumnezeu.

Cu masa-i de peste drum,

Ospătat-ai flămânzoşii

Cari cum se ospătau

Tot mie că-mi mulţumeau,

Tot mie, părinţilor

Şi de bine şi de rău,

Dar mai mult lui Dumnezeu.

Puţurele-n timpuri grele,

Adăpat-ai secetoşii.

Cari cum se adăpau,

Tot mie că-mi mulţumeau.

Tot mie, părinţiloru

Şi de bine şi de rău,

Dar mai mult lui Dumnezeu,

Cu crucea de la respinţi.

Răzimat-ai rătăciţii.

Cari cum se răzimau,

Tot mie că-mi mulţumeau,

Tot mie, părinţilor.

Şi de bine şi de rău,

Dar mai mult lui Dumnezeu.

Podurele-n locuri grele,

Trecut-ai mărfuri pe ele.

Câte trec şi se petrecu,

Tot mie că-mi mulţumesc.

Tot mie, părinţiloru

Şi de bine şi de rău.

Dar mai mult lui Dumnezeu,

Fapta-i bună pe-astă lume.

Găsi bine pe-acea lume,

Găsi Raiul descuiat.

Intră-n Rai nejudecatu,

Ia din masă ne-ndemnat.

Ia paharu' neuratu,

Neurat şi neînchinat.

Dar şi cutare bun jupanu,

El să fie sănătos,

Cu a lui casă, cu a lui masă,

Cu a lui nevastă frumoasă.

 

COLINDUL BISERICII

(Colindul preotului)

 

Prunduleţul Mării Negre

Ler Doamne ler,

Este-o dalbă limpejoară.

Dar nu-i dalbă limpejoară,

Ci-i o Sfântă Biserică.

Nouă uşi, nouă altare

Şi nouă diagonale.

Slujba într-însa cine-o ţine?

Preotul popa cutare.

De dimineaţă se sculară,

Pe ochi negri se spăla.

Cu năframă se ştergeară,

Barba neagră-şi pieptăna.

La icoană se-nchinară,

Cărţi dalbe-n braţe-şi lua.

Şi-afară când îmi ieşeară,

Cruce cu dreapta-şi făcea.

Cărăruia-şi de-apucară,

Cărăruia prin grădină.

Care-şi duce la biserică

Şi-acolo când mi-ajungeară.

Sui pe scară, curmejoară,

Logoficiul cel mai mare.

Prinde-şi toaca de-o băteară,

Bate-şi toaca de trei ori.

Clopoţel de şase oriu,

Ca s-audă lumea toată.

Şi norodul jumătate

Să vină la sfânta rugă.

Sfânta rugă-n biserică,

Să se-nchine, să se roage.

Să ne ierte de păcate,

Din greşeli a treia parte.

Preotul popa cutare,

De dimineaţă se scula.

Pe ochi negri se spălară,

Cu năframa se ştergea.

Barba neagră-şi pieptănară,

La icoană se-nchina.

Cărţi dalbe-n braţe-şi luară,

Şi-afară când îmi ieşea

Cruce cu dreapta-şi făceară,

Cărăruia-şi de-apuca.

Cărăruia prin grădină,

Ce duce la sfânta rugă.

Sfânta rugă-n biserică.

Şi-acolo când mi-ajungea.

Sui pe scară curmejoară,

Logoficiul cel mai mare.

Prinde-şi toaca de-o băteară,

Bate-şi toaca şase ori,

Clopoţel de nouă oriu,

Ca s-audă lumea toată

Şi norodul jumătate

Să vină la sfânta rugă.

Sfânta rugă-n biserică,

Să se-nchine, să se roage.

Să ne ierte din păcate,

Din păcate jumătate,

Din greşeli a treia parte.

Preotul popa cutare.

Când ochi negri-şi aruncară

Pe luciul Mării Negre.

Cum mai vine de-un caicu,

De-un caic c-a izbăvit,

Pe dinăuntru-i zugrăvit,

Cu zugrave de argintu

Cu postave de-nvelit.

C-aicea la mal mi-l trase,

C-aicea mi-l priponise.

Cu pripon de găitanu,

Cu ţăruşi de leuştean.

Cum mai iute acioaie,

Vine-şi, vine-şi la bătaie.

Preotul popa cutare,

El să fie sănătos.

Cu a lui casă, cu a lui masă,

Cu-a lui dalbă prioteasă.

 

COLIND PENTRU TINERII CĂSĂTORIŢI

 

Pe dinaintea ‛cestor curţiu,

Lerului mărului,

‛Cestor curţi, ‛cestor domneşti,

‛Cestor dalbe vistorele,

Ce-ai născut Doamne-ai crescut.

Crescut-ai de doi meri ‛nalţiu,

Doi meri ‛nalţi şi minunaţi.

De tulpină-s depărtaţi,

La vârfşori s-amestecaţi.

La tulpina la doi meriu,

Este-un pat mare-ncheiat,

Cu cisterniţa-i de fag,

Cu scânduri dalbe de brad.

Dar de cine e lucrat?

Tot de cutare e lucrat.

Dar de cine e-nvăţat?

Tot de tat'su e-nvăţat.

Dar pe pat ce-i aşternuse?

Ţolicică-nvărgăţică

Şi-o pernă neagră-nspicată,

Dar de cine e lucrată?

Tot de cutare e lucrată.

Dar de cine e-nvăţată?

Tot de mă-sa e-nvăţată.

Dar în pat cine-şi dormea?

Doarme-şi domnul dumnealui,

La braţele dumneaei.

Doarme-şi doamna dumneaei,

La braţele domnului.

Ei dormise cât dormise,

Domn din somn se pomenise

Şi-ntr-un cot se rezemase

Şi din gură aşa-i grăise:

- Scoală-te nevastă - îi fi dormit,

Căci a nins, a-nviforat.

Doamna din somn se pomenise

Şi-ntr-un cot se rezemase

Şi din gură aşa-i grăise:

- Culcă-te bărbate - îi fi dormit,

Căci n-o nins, n-a-nviforat,

Vânt de vară a adiat,

Flori de măr s-au scuturat,

Peste noi s-au revărsat,

Peste noi, peste-amândoi,

Peste dragi coconi de-ai noştri.

Culcă-te barbate - îi  fi dormit,

Pân' ce Soare-o răsărit,

Feţele noastre-or rumenit,

Şi-ale noastre şi-ale voastre

Şi-ale dragi coconi de-ai noştri.

Dar şi cutare bun jupân,

El să fie sănătos,

Cu-a lui casă, cu-a lui masă.

 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one